Poezia lui Titu Dinuţ din Zările caudine (Caracal, Editura Hoffman, 2023), bogată în ornamente metaforice, relevă expresia elocventă a creativităţii unui lirosof care şi-a asumat deschis rolul de a vindeca lumea prin cuvânt: „În mine cuvintele-şi deschid petalele sonore,/ mireasma lor nu lasă paşi de frig” (Martor rămâne Zenon din Citium), sau: „A fost zvârlit mănunchiul de cuvinte/ tocmai când se-nnoptase în mine,/ când fiinţa-ngenunchease-n univers/ iar eu n-aveam puterea să slobod vreo întrebare,/ fiindcă totu-n jur era răspunsul” (Îngăduinţa zeului comun).

În spiritul acestei credinţe, versurile transcriu, în tehnica colajului, trăiri poetice energice, viguroase: ,,Îmbătrâneşte vremea în pendul./ Sub streşini nu mai înfrunzesc cuvinte./ Păianjenii ţes harnic pe la colţuri/ tăcerea-nscrisurilor sfinte” (Canon), şi: ,,Mi-aş pune numele la zid,/ dar n-am să-l pot lega la ochi, prenominal:/ mărăciniş îi înfloreşte gândul/ că rănile sunt noduri de-amăgiri/ împrospătând covorul Penelopei./ Gura şopteşte rugăciuni,/ zborul cuvintelor nu poate fi curmat,/ căpătând doar iluzia de aripi/ din basmele cu sânziene şi drăgaice.// Nici întunericul nu poartă nume,/ refluxul lui e scânteia mâniei/ pentru furtuni de aşteptare,/ strigăt de cărbunari prin grotele simbriei” (Remediu).

Întreaga fiinţare a poetului, (trans)figurată în imagini care sugerează antifrastic, datorită rezonanţei cuvintelor, întruparea sugestiei picturale, este aureolată de frumuseţea unui discurs franc, capabilă să susţină deschis o textură învăluită cu inefabil: ,,Năstruşnicul popas de ludă/ prelungind anotimpul vieţaş,/ devine un capricios mozaic al stării de fiinţă/ la braţul umbrei drămuind vâltoarea.// (…)/ Restabilind tăcerea cuvenită/ între mine şi Homer sau Omar Khayyam,/ înţeleg că Boccaccio şi Rabelais/ nu s-au supus discreţiei universale” (Pe muche de zar).

Universul liric al lui Titu Dinuţ este vădit marcat de viziunile unui eu aflat într-o accentuată stare de extaz provocată, mai ales, de obsesia că şi prin poetizare valorile spirituale ale lumii pot fi reactivitate în memoria literaturii şi astfel salvate de la uitare: „Cred că trăiesc deopotrivă/ în ape tulburi travestit:/ sunt când Jose Carreras, când Louis Armstrong,/ Carlos Santana, Placido Domingo,/ ori Luciano Pavarotti...// În lumea asta paralelă/ nu aflu însă propriul meu trup/ să fure flori de foaie-n fir,/ să-ntâmpine pe cel ce bate-n uşă/ când încăperea e-n delir” (Puşca rumegând cartuşe oarbe); sau: „Dar amintirile sunt ruine,/ aventuri de memorie dezlănţuită,/ peripeţiile înscrisului talmudic,/ răpirile dintr-un serai mirific,/ ceasornice vărsând răstimp de lacrimi/ în groapa arabescurilor cu furnici./ Astăzi eternizăm muzici dansante/ cu Elvis Presley, Michael Jackson,/ cu Albano, Metallica, ori Abba,/ cu Eros Ramazzotti, ori cu Shakira…” (Arabescuri). Cum uşor se observă, ditirambii înglobează în mesaj, pe fundalul unei gândiri profund arhetipale, „cătând… pierdutele simboluri” (Amintiri de clopotniţă), sensurile unei existenţe poetice absolute: „M-am rătăcit prin mine căutând răspunsuri./ Cei care nu mai sunt ne-au cedat locul,/ dar unde întâlnim tărâmul lor?” (Copaci rătăcind prin pădurea de iarbă). Nu rare sunt cazurile în care cititorul este intrigat/ frământat de dilema că versurile lui Titu Dinuţ sugerează şi altceva decât o spun în mod direct. Din această cauză monologurile sale trimit în subtext, dintr-o perspectivă dialogică cu un alter ego căzut între chintesenţă şi formă, la axioma nichitastănesciană: „urma vieţii mele sunt cuvintele mele”: „Scriu stihuri pe un obraz de râu/ care primeşte-n vad furnici de gânduri./ Dar cine va citi poemul luat de sfor?/ Mi-a fost dat să iubesc viaţa/ de parcă m-am născut şi-n alte trupuri,/ iar acum mă cuprinde teama/ să nu trăiesc prezentul altcuiva/ şi nici să-i cheltui viitorul” (Versuri pe obraz de râu).

În pofida vagilor influenţe şi a stilului criptic în care sunt concepute, poemele lui Titu Dinuţ au o „voce” cristalină, pătimaşă, uşor de perceput, fără a putea fi însă comparată cu vreun model prozodic, ceea ce le conferă o justificată singularitate. În consecinţă, materia epică fiind centrată, în chipul cel mai clar, pe năzuinţa fiinţei de a recrea lumea, este supusă unui experiment stilistic ale cărui efecte descriptive au impact puternic asupra rostirii: „Spre a nu agrava realitatea,/ n-am să ridic un babilon spre boltă,/ să reînviu titanul de pe Rhodos,/ ori să dispun peripluri atlantide,/ ştiind că mierea din Carpaţi/ le-ar prii mai degrabă zeilor olympici,/ decât ambrozia căzută în dizgraţii.// Mă dor însă ferestrele deschise/ în geamul cărora se oglindeşte/ tristeţea cu mireasmă de surghiun,/ clădind pagoda din ţărâna firii,/ înfrunzind starea de cetate,/ păstrând însă în palme o lacrimă de ciută/ vânătorind-o verbic în marele departe” (Ambrozia căzută în dizgraţii); sau: „Străbăteam ceaţa ghimpată dintre blocuri/ cu buzunarele bucşite de nedumeriri,/ gândurile făceau paşi cu mine pe-ntuneric,/ până-n afara lucrurilor nevăzute,/ însă cromatica nu-ncheagă plăsmuiri.// În seara asta n-am să cred în mine,/ în fulgerele de sub pleoape,/ cercând să desluşesc printre oglinzile stradale/ mirajul altui alfabet” (Pieton nocturn).

Recurgând în actul de polisare a ideii la reflecţii stimulate direct de lecturi palimpsestico-simpatetice, autorul, cu abilitate lirico-narativă, sporeşte iniţiatic poliritmia limbajului emotiv, procedeu care subliniază în modul cel mai lucid convingerea lui Novalis că poezia, acest „produs al imaginaţiei”, este, într-adevăr, reprezentarea metaforică a sufletului, „a lumii celei mai lăuntrice în totalitatea ei”. Viziunile panteiste ce se descoperă în proiecţiile afective, sensibile, de factură arhetipală, vin să-l individualizeze pe Titu Dinuţ drept un „scriptor înzestrat cu har” (Şarje neconfidenţiale): „Nu sculptez nume-n lemnul putred,/ n-am nici curajul să discern/ izvoarele puterii din decizii,/ nu cer mai mult decât mi se cuvine,/ dar n-am să uit să-mbrăţişez pământul/ şi să-l sărut de ziua mea” (Festin onomastic), şi: „Evitam ghintuitele vâltori/ căutând destrămări de taine,/ eram acolo şi rătăcitor/ cu ochii-nlăcrimaţi de adevăruri,/ dar vorbele-şi căutau gura/ ce putea naşte universuri paralele.// Eu m-am rugat cu slovele psaltirii,/ în tânguirea de vocală împlinită,/ iar vavilonul mi-a trimis seninul,/ înecând valul de durere otrăvită” (Lângă apa Vavilonului).

Printr-o „viclenie” livrescă, cu siguranţă din dorinţa de a ne determina discret să pătrundem în sufletul său, Titu Dinuţ, alăturându-se lui Jovan Hristic care mărturisea că „toată poezia modernă se întemeiază pe capacitatea poetului de a crea şi de a utiliza metafora”, probează vocaţia de a se uita pe sine în celălalt, cel din urmă dovedindu-se un visător care încearcă „să întoarcă macazul/ unui zvon sideral despre cuvinte/ spre a plana în haos meteoric,/ predicând pagini de calende/ şi ascultând zvonuri din siha de strâmtoare/ în care locuiesc de la o vreme” (Abracadabric). Remarcabilă este ingineria textuală practicată, deloc extravagantă, logică, dar atipică, posibil omologabilă, prin care Titu Dinuţ pur şi simplu, „din pornire creativă” (Cai verzi pe pereţi), inovează lingvistic, în poemele din Zările caudine, „noi voroave”: balbutiind, băsmuind, clopoţire, curcubeic, devremele, fântânişuri, lebădând, paganinic, şerezadic, talmudic, trenţuim, vânătorind, vieţaş ş.a.